“Și el ți-a adus,
Dar eu nu ți-am spus,
La grumaz mărgele,
Pe deget inele,
Brâu și-ncingători,
Zadie cu flori,
Năfrămi de mătase
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite,
Toate-ntraurite !”
“Draga mamei” – George Cosbuc

Farmecul aparte al costumul tradițional românesc este subliniat și de podoabele cu care femeile își îmbogățeau vestimentația la zi de sărbătoare. Purtate încă din vechime, podoabele fac parte din portul tradițional de ceremonie, fiind purtate, mai rar, chiar și în zilele obisnuite (zgărdanele de mărgele purtate la gât de femeile din Maramureș, lanțurile de alamă de la brâul femeilor din Hunedoara etc.). În general, acestea sunt multicolore, pline de strălucire, inspiră voioșie și induc ideea evenimentului la care sunt purtate.

Regăsite în general la tineri, podoabele au exercitat dintotdeauna o atracție asupra omului, în vremuri străvechi atribuindu-li-se puteri magice, nu doar estetice cum sunt considerate azi. Purtarea lor nu avea ca scop doar înfrumusețarea persoanei care le purta, ci și scopul de a marca în cadrul societății statutul social, avuția, starea civilă, vârsta, sexul. Exemple în acest sens sunt: gătirea fetelor tinere nemăritate pentru horă, împodobirea mirilor, etc.

Confecționate creativ din fire colorate, mărgele, cioburi, paiete, nasturi, pene, flori, panglici, podoabele diferă de la o zonă la alta și au un caracter mai tradiționalist decât hainele întrucât acestea din urmă, din considerente de ordin practic au fost supuse evoluției. Ele sunt purtate la gât, pe piept, pe cap, la mână, la talie.

Pe cap, se poartă cununi, flori, panglici, coronițe, ”păunițe”, diademe, ”vălitori”, ace de păr, cercei. Împodobirea capului este cea mai minuțioasă  îndeletnicire a femelilor, împletitul părului, florile cu care este împodobit acesta, acoperirea capului, culminând cu împodobirea miresei cu ocazia nunții. Chiar și flăcăii își împodobesc căciulile și pălăriiile. Cu privire la modurile de acoperire a capului vom insista mai mult într-un articol viitor având în vedere ca este de o importanță majoră în cadrul portului.

Podoabele pentru gât și piept se referă aproape exclusiv la portul feminin. Sunt purtate mărgele de diferite forme și culori (Transilvania, Moldova, dar și Oltenia, Muntenia, Dobrogea). Din această categorie face parte ”Lătițarul” confecționat din mărgele foarte mici, înșirate pe ațe care se împletesc între ele imitând o țesătură. Lătițarul se prezintă fie sub formă de bentiță fie cu margini de colți sau lobi, și poate fi identificat și sub alte denumiri: ghiordan, zgărdan, bentiță, zgardă. Poate fi decorat divers prin alternanța culorilor (figuri geometrice, chiar flori stilizate), fiecare zonă a țării fiindu-i specifica o anumită gamă de culori (în Maramureș, mărgelele sunt foarte mărunte iar culorile închise, indulcite cu nuanțe de alb și de ocru, în Moldova mărgelele sunt mai robuste, predominând roșu și brun).

Mărgelele sunt confecționate uneori din coral (importat) alteori fabricate industrial (nu se regasesc mărgele din sâmburi/scoici/os/lemn). Colierele din coral sunt foarte scumpe, motiv pentru care in Maramureș se numesc ”zgărzi scumpe”.

Uneori, în colierul de coral erau alternate și monede de aur sau argint, sau rozete cu sârmă filigranată (în cazul femeilor din familiile bogate).

Tot la gât se poarte și diferite șiraguri din ceramică (numite mărgele de piatră, colorate și având chiar modele simple încrustate) sau sticlă de Murano, lucrată în Boemia (de culoare albastră, neagră, vișinie în Transilvania, alb, albastru deschis și galben în Moldova).

Ca dovadă a meșteșugului autohton, sunt lucrate coliere în filigran din aur și argint (mai ales în Munții Apuseni). De asemenea, sunt tradiționale salbele cu monede din aur și argint lucrate de aurari și care făceau parte adesea din zestrea fetelor.

Podoabele pentru brațe și mâini, inele, brățări, sunt de o diversitate mult mai redusă decât cele pentru cap și gât, limitându-se la forma biologică circulară și fiind confecționate din metale cum ar fi alama, cositorul, argintul. Brațările se prezinte sub formă de cerc sau sub formă de spirală (șarpe). Inelele de alamă aveau fie forma ”inelul cu scaun”, cu suprafața superioară aplatizată, fie inelul cu disc, ambele forme amintind de forma inelului cu sigiliu din epoca medievală.

Rolul de podoabă îl au și unele cingători prinse în talie, datorită accesoriilor prinse de acestea cu scopul de a le ornamenta. În Pădureni, zonă singulară în țară, meșterii făureau podoabe din metal care se purtau în jurul taliei și pe șolduri. Pe curele de piele erau aplicate ținte de cositor (”balți”). Pe șoldul drept erau prinse ”cheile pe chici” – un rând de chei de alamă și un rând de inele. Peste șolduri sunt prinse și cateva rânduri de lanțuri (”zale”) de ele fiind atârnate tot chei și inele. Aceste podoabe erau purtate de pădurence din adolescență pănă la primele semne ale bătrâneții, fiind însemne ale fecundității. Azi, această simbolistică s-a pierdut, femeile purtându-le din considerente estetice. Vom vorbi mai multe despre cingători într-un articol viitor, acestea având un subiect dedicat.

Din toate câte le-am aflat astăzi, avem sentimentul că românii vechi atribuiau o importantă semnificație obiectelor pe care le purtau. Fie că anumite obiecte erau purtate doar la evenimente speciale, fie că se credea că obiectele au puteri magice sau cel putin simbolice, podoabele se purtau cu un motiv, cu o credință, cu o însemnătate, nu doar pentru că arătau bine ci pentru că voiau să transmită un mesaj – fertilitate, zestre, bogăție, tinerețe.

Facebook Widget

Mențiuni:

Poze au fost preluate de pe site-uri de specialitate sau din articole despre nunți tradiționale prezente pe site-ul nostru sau care vor apărea în curând pe site.